O opinie despre filmele românești

În postarea de aici , Angela Tocilă a zis:
"În general, puţinele filme româneşti pe care le-am văzut până la capăt, m-au scârbit, mi-au întinat sufletul şi mintea cu mizeriile umane şi morale, cu putregaiul societăţii româneşti, de la curve şi peşti, la copii bătuţi, avorturi, ţigănie, tâlhari, hoţi, manelişti. Aş spune ca filmele pe care le produce o naţiune, reflectă insăşi spiritul acesteia, în concluzie, spiritul românesc e de departe mai trist decât al oricărei naţii, e spiritul unui bolnav de cancer în fază terminală. Noi nu putem şi nici nu vrem să trecem peste fatalitate, tristeţe, mizerie, cum nu puteau nici cineaştii ruşi să nu bage măcar un cadru cu mesteceni şi noroi în filmele lor.
Trăim atârnaţi intre două lumi: aceea a trecutului de care ar trebui să ne fie ruşine şi nu ne este, şi cea a prezentului cu tot ce are el grotesc şi bolnav . Facem filme despre mizeria umană trecută şi prezentă, din snobism şi de complexaţi ce suntem: dacă tot suntem priviţi ca nişte ciumaţi, măcar să le-arătăm străinilor cât suntem de talentaţi. Şi străinii ne premiază, poate pentru singurul motiv că n-au întâlnit încă nicăieri până la noi mizeria în stare pură, ridicată la rang de artă cinematografică."

    Nici eu n-am prea avut răbdare să văd filme românești de după '89! Dar de puține ori când am apucat să văd câteva cadre, n-am putut să rezist din cauza modei noi de filmare, bâțâită de parcă operatorul ar avea, săracu', Parkinson!
Am mai zis-o, o mai zic, metoda asta imbecilă am văzut-o prima dată la faimosul film de Oscar, "The Hurt Locker", a lu' madam Bigelow, de la care după 15 minute mi-a venit rău de cap, am început să am amețeli mai aveam puțin și boram! Atâtea zoom-uri isterice aproape-departe-aproape-departe-aproape, atâta fâțâială cu camera aia când în stânga cum vorbea unu', jaaap, repede în dreapta cu ea, că răspundea celălalt ... ceva indescriptibil!
Așa că până o dispare mania asta din cinematografie, eu mai pas cu modernitățile astea!

Comentarii

Postări populare